POPESCU Dan Cristian – pictor

12 octombrie 1935, Cernăuţi 

- a absolvit Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti

- a făcut studii libere de desen şi pictură cu Camil Ressu şi Ion Popescu-Negreni

- 1958 – debutează la Saloanele Oficiale

- 1961 – a obţinut prin concurs, postul de asistent la catedra de Anatomie artistică a Institutului de arte plastice „Nicolae Grigorescu”, unde activează şi astăzi, după ce a urcat toate treptele gradelor didactice, până la profesor, succedându-i la conducerea catedrei distinsului dascăl, Gheorghe Ghiţescu

- 1971 – a susţinut teza de doctorat în ştiinţe medicale

- 1964 – a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici

- 1977 – prima expoziţie personală de pictură la Bucureşti

- a desfăşurat o bogată activitate expoziţională, în ţară şi străinătate, fiind prezent la peste 180 de expoziţii de grup şi colective

- s-a dedicat în egală măsură studiilor de antropologie artistică, de teoria artei şi analizării fenomenului artistic contemporan: „El Greco – normalitate sau patologie”, „Încercări de analiză aplicată la creaţia lui Theodor Pallady”, „Aurel Nedel” (studiu monografic), 1986, „Oameni şi locuri” (eseu despre Traian Brădean), 1985 ş.a.

- lucrări ale sale se găsesc în numeroase colecţii particulare din SUA, Elveţia, Germania, Franţa 

Expoziţii personale:

- 1966 – Sala Kalinderu (pictură), Bucureşti

- 1977 – Sala Orizont (pictură), Bucureşti

- 1986 – Muzeul de artă Craiova (desen şi acuarelă) 

 „În cadrul tradiţiei picturii, fidelă speciilor consacrate, peisaj, nud, natură statică, motivului deci, ca şi al observaţiei, Popescu Dan Cristian manifestă o surprinzătoare libertate, de unde poate şi sentimentul acut al modernităţii pe care-l veghează arta lui.

Pictorul, mai ales în peisaje, lucrează rapid, dezinvolt, fără prejudecata regulei inhibante, cu o gestică largă, similară abstracţionismului liric, motivată întotdeauna ca raport cromatic şi deopotrivă ca semnificaţie inclusă în realitate.

Substanţa comunicării este profund umană, generoasă, limbajul degajat, spontan, eliptic de aparenţă ludică. Naturile statice ori nudurile par mai elaborate, forma sugerând de regulă intenţia arhitecturării compoziţiei, fireşte neostentativ, în aceeaşi manieră a pensulaţiei ample, sub impulsul intuiţiei şi stării de spirit coagulând pe anume linii de forţă, însă, prin intermediul accentului grafic. Nudul, de pildă, rămâne fundamental, cu o structură constructivă, pe care o percepem în lumina unei poezii senzuale, cu blânde licăriri ironice. Pictura lui Popescu Dan Cristian s-ar zice că este revanşa facultăţilor sale creatoare asupra erudiţiei pur teoretice a aceluiaşi. Într-un anume fel, pictorul ignoră, ca într-o terapeutică superioară de ordin filozofic, omul de ştiinţă. Arta lui articulată în afara oricăror orgolii programatice are mult din natura unui jurnal, a unei rostiri lirice, care se produce irepresibil în condiţionarea clipei, asemenea unei ţâşniri. S-ar putea afirma că pictura este pentru Popescu Dan Cristian şansa păstrării naturaleţii condiţiei umane, un antidot al reificării fiinţei şi al artificializării ei. Pe plan strict artistic, darurile sale de colorist, simţul său plastic deosebit îl plasează valoric la nivelul multor maeştri contemporani, apreciaţi de critică şi public.”

C.R. CONSTANTINESCU, 1994 

„Arta lui Dan Cristian Popescu vine ca un semn de vigoare şi de trăinicie, mărturisind despre sinceritatea nezdruncinată a artistului, şi, deopotrivă, despre admirabila sa putere de a desluşi frumuseţile naturii, ştiinţa de a lega forme, capabile să ne emoţioneze. Preferinţa pentru corpul uman este definitorie pentru modul de gândire şi creaţie, relevând faptul că artistul este profesor doctor, şeful catedrei de Anatomie de la Academia de artă – discipolul marelui anatomist Gheorghe Ghiţescu. Relaţia sa cu lumea înconjurătoare este mai degrabă de tip analitic, cu implicată aspiraţie către sinteze proprii.

Artistul nu se mulţumeşte să înregistreze – fie şi recreativ – un cadru peisagistic sau un instantaneu dintr-o secvenţă cotidiană, el vrea să treacă dincolo de aparenţă, să descifreze esenţialul şi să fixeze într-o imagine picturală însumarea dintre văzut, trăit şi selectat. Se poate spune – în mod justificat – că dialogul lui cu lumea este de esenţă lirică, dar trebuie să nuanţăm această constatare precizând că este vorba despre un lirism multicord care nu vibrează doar în funcţie de trăirile sentimentale ci şi – poate chiar primordial – în funcţie de deprinderile intelectuale[…].

Contemplând lumea cu ochii şi mintea unui meditativ, el reţine pentru opera pictată esenţialul experienţei unice şi irepetabile a dialogului cu un anumit motiv sub semnul momentului de relevantă inspiraţie. Respectul pentru adevărul trăirii artistice de excepţie, cultivate cu luciditate, solicită o extremă grijă pentru mijloacele de exprimare.

O temeinică şi nuanţată recunoaştere a cuceririlor şi avatarurilor picturii moderne, i-a permis să-şi fundamenteze propria sa opţiune, sinteza pe care pictura sa o propune convingând atât prin rigoarea şi subtilitatea limbajului cât şi prin densa încărcătură spirituală.”

LELIA POP, 1995 

Cebuc Alexandru, Florea Vasile, Lăptoiu Negoiţă – Enciclopedia artiştilor români contemporani, Vol.I, Ed. Arc 2000, Bucureşti, 1996, p.168 

PROFESORUL DE ANATOMIE 

        Nu avem certitudinea că acum câteva secole lecţia de anatomie a fost corespunzător însuşită de ucenicii profesorului Tulp, dar ştim că la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti studenţii reuşesc să descifreze tainele structurii corpului uman în urma exigenţelor fireşti şi benefice ale dascălului lor, Dan Cristian Popescu, profesorul de anatomie artistică al câtorva zeci de generaţii de licenţiaţi în arte frumoase.  

       Însă profesoratul a fost dublat de o activitate artistică susţinută, concretizată în expoziţii şi opinii critice. Astfel, abandonând analiza detaliată a elementelor din universul apropiat, artistul a preferat formele atotcuprinzătoare, corespunzătoare propriilor opţiuni şi a înserat în fiinţa compoziţiilor o direcţie ataşată de raporturile dintre planurile sintetice. Cealaltă traiectorie, relaţionată cu afirmarea deplină a subiectului plastic a fost adecvată unui tip de expresivitate mai independent.

       Inserţia acestor obiective plastice în câmpul imaginii dau măsura dexterităţii artistului în aplicarea unor noţiuni care ţin de tehnică, de persistenţa gestului elegant al pensulaţiei. În cazul naturilor statice, vocaţia de a transpune într-un limbaj pictural mai liber un număr restrâns de obiecte, ponderează impactul virulent al tabloului asupra ochiului, iar în acest mod imaginea îşi relevă plenitudinea, claritatea, uşurinţa de descifrare. În acalmiile interioarelor nudurile se metamorfozează având alături o recuzită alcătuită din efemerele flori, evocate în mediul eternei feminităţi. După o îndelungată experienţă în faţa şevaletului, mesajul este la fel de cald şi în peisajele plăsmuite în tuşele largi, descriptive, ale unui spaţiu de esenţă figurativă.

         Întregul ambient relevă descendenţa subconştientă din arta maestrului Alexandru Ciucurencu, a cărei ereditate este detectabilă la nivelul construcţiei generale a lucrării. Demersul său ar trebui privit mai degrabă în consens cu maniera lui Ion Popescu Negreni şi Camil Ressu, artişi care i-au hrănit lui Dan Cristian Popescu pasiunea pentru culoare şi desen, în urma cursurilor libere de pictură. După frecventarea acestora, microcosmosul transfigurat pe pânză a început disputa cu universul real şi abstract, tablourile devenind un vademecum de sentimente relaţionate cu spiritul intrinsec al naturii.

       Concomitent, creatorul a luat atitudine împotriva analiticului specific academicului desen anatomic. Linia s-a relaxat şi a intrat în asentimentul spontaneităţii cu ajutorul căreia narează starea umană şi vegetală a materiei.   

        Concentrat în monocromii şi griuri, esenţializat, cadrul lucrărilor repune în discuţie multitudinea posibilităţilor de exprimare plastică. 

Ana Amelia Dincă