Expoziţia „Artişti interbelici la Dunărea de Jos” este o „readucere în lume a unor fiinţe dispărute”1 care se integrează astăzi în categoria creatorilor „uitaţi”2.
Plasticienii pe care îi evocăm, omagiindu-le astfel viaţa şi opera, s-au născut la începutul secolului al XX-lea şi, după ce au frecventat academii sau şcoli libere de specialitate în Iaşi ori Bucureşti, s-au afirmat într-un oraş de provincie, cum era Călăraşiul, unde activitatea culturală nu era una oarecare.
Încă din ultimele două decenii ale secolului XIX-lea, intelectualii locali au creeat un climat favorabil preocupărilor constante pentru literatură, teatru, muzică. Acestea se vor intensifica3 după primul război mondial când perioada a fost benefică dezvoltării artelor plastice, în anul 1930 înfiinţându-se un cenaclu format din pictori şi sculptori, organizatori ai unor expoziţii de grup, adesea itinerate.
Gruparea formată din Tache Papatriandafil (1901-1957), Dan Voinescu (?), Niţă Anghelescu (1903-1999) şi George Theodorescu (1915-1952) nu va rezista în timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta va fi reînfiinţată în anul 1950, din vechea formulă fiind cunoscut numai Tache Papatriandafil cu activitate susţinută inclusiv în cadrul „Grupului nostru”4.
Alţii sunt cei care reiau acum fenomenul artistic local: Mihail Mihalcea (1903-1966), Zaharia Simion (1902-?), Constantin Săndulescu (1905-1963), Aurel Nicolescu (1906-1981), Petru Bogdan, Uţi Mateescu, Alexandru Deacu şi sculptorul Jelescu. La o distanţă de o sută de ani, erau continuatorii lui Costache Predeleanu şi Nicolae Costescu, tineri în anul 1851, când conducerea oraşului i-a trimis cu burse să studieze la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti.
Plasticienii expoziţiei Artişti interbelici la Dunărea de Jos au fost în majoritatea lor pictori minori care au marcat istoria locului, exceptându-l pe sculptorul Ion Vlad , care şi-a desăvârşit opera la Paris, dar şi pe George Theodoresu al cărui destin a fost tragic. Alta a fost situaţia pictorilor Zaharia Simion, Mihail Mihalcea, Aurel Nicolescu şi Niţă Anghelescu. Ei s-au conformat celor două direcţii ale picturii româneşti dintre cele două războaie mondiale, una care continua tipul de sensibilitate gregoresciană, în timp ce cealaltă se orientase spre motivele lumii urbane5, factorul decisiv al creaţiei fiecărui artist rămânând propria personalitate. Aspectul din urmă poate fi invocat în cazurile pictorilor Tache Papatriandafil şi Tudor Lorman, care s-au bucurat de aprecierile criticii de specialitate, manifestarea de astăzi dorind să readucă în atenţia publicului şi a specialiştilor, pe toţi aceşti plasticieni care au definit fenomenul artistic interbelic în oraşul Călăraşi .
Amelia Dincă
1Expresia aparţine criticului de artă Pavel Şuşară
2 cu acest termen i-a definit Tudor Octavian pe acei plasticieni uitaţi de vreme în colecţii particulare şi în depozitele muzeelor; vezi cartea sa „Pictori români uitaţi”, Ed. Noi media print”, Bucureşti, 2003
3 pentru viaţa culturală a Călăraşiului interbelic vezi Giurcă, Marin „Portrete călărăşene”, Ed. Alas, Călăraşi, 1993,
4 vezi Vlasiu, Ioana – Anii ’20 tradiţia şi pictura românească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000, p. 109; autoarea susţine că această grupare, formată din artişti ce aveau vârsta în jur de 30 de ani, a reprezentat actul de solidaritate a unei generaţii din care mai făcea parte Alexandru Phoebus, Paul Miracovici, Margareta Sterian, Anastase Demian, Constantin Baraschi, Tache Soroceanu, Cassilda Miracovici, George Nichita, C.C. Constantinescu, Hrandt Avakian, Petre Ionescu Sin, Aurel Kessler, Alexandru Moscu, Mac Constantinescu, Florica Vasilescu
5 Pavel, Amelia- Pictura românească interbelică- un capitol de artă europeană, Ed. Meridiane,m Bucureşti, 1996, p.18, 19.