Satul Măriuţa, parte componentă a comunei Belciugatele este amplasat pe malul Mostiştei, la 7 km. nord vest de oraşul Fundulea.
Zona din care face parte este străbătută de râul Mostiştea pe o lungime de aproximativ 90 km.
Într-o zonă fertilă, pe un bot de deal care prelungeşte terasa către apă, suprafaţa satului gumelniţean (mil. IV a.Ch.) de la Măriuţa are aspectul unui platou izolat de zonele învecinate. Suprafaţa satului de la Măriuţa, ca dealtfel a majorităţii satelor gumelniţene din câmpia Dunării este destul de redusă cca. 3000 m2, ceea ce astăzi ar însemna 4 – 5 gospodării cu anexele aferente. Caracteristica este aglomerarea de locuinţe pe un spaţiu limitat impus de condiţiile naturale.
În cursul cercetărilor desfăşurate în perioada 1984 – 1991, de Mihai Şimon, de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, iar după anul 2000 de un colectiv condus de Valentin Parnic, de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi au fost descoperite mai multe locuinţe.
Astfel, şase dintre locuinţele descoperite aparţin fondatorilor satului de la Măriuţa, iar alte patru (descoperite în perioada 2002 – 2004) aparţin, probabil, descendenţilor acestora.
Toate cele zece locuinţe sunt construite la suprafaţa solului, cu dimensiuni medii de 8 x 5,5 m. Orientarea lor pare să fi urmărit un plan prestabilit, în două şiruri paralele (cel puţin în cazul primilor locuitori) cu o zonă mai largă, pe mijloc, probabil destinată circulaţiei.
Pereţii locuinţelor erau realizaţi dintr-un sistem de pari îngropaţi, între care erau împletite nuiele şi trestii obţinându-se o reţea. Peste aceasta atât la interior cât şi la exterior urma o lipitură de lut depus în straturi succesive. Acest sistem de construcţie, cunoscut şi sub numele de paiantă este utilizat şi astăzi în satele de pe valea Mostiştei. Podelele acestor locuinţe erau realizate tot din lut depus în straturi, bine ales (de obicei lut galben, curat) şi bine bătătorit. Acoperişul în două ape era realizat din stuf depus în straturi groase şi legat cu fibre vegetale pe o reţea de bârne orizontale şi paralele.
În toate locuinţele de la Măriuţa au fost descoperite vetre de foc utilizate pentru activităţile curente. La unele dintre locuinţe s-au observat mai multe reparaţii ale vetrelor sau ale pereţilor, vizibile în straturile de lut adăugate, ceea ce denotă grija deosebită acordată spaţiului destinat locuirii şi activităţilor casnice.
Ocupaţia cea mai importanta a micii comunităţi de la Măriuţa a fost creşterea animalelor. Analizele osteologice ale resturilor de mamifere au arătat că locuitorii satului creşteau bovine şi ovicaprine, dar este întâlnit şi porcul, în număr foarte mic şi câinele.
Agricultura, aflată într-un stadiu incipient, este practicată de un număr mic de indivizi, după cum arată cantitatea mică de unelte destinate acestei ocupaţii.
Una dintre locuinţele descoperite până acum avea două camere. Prima dintre ele era folosită, probabil pentru activităţi casnice, aici nefiind descoperite dovezi care să justifice o altă destinaţie. În cealaltă însă a fost descoperit un mic atelier de prelucrare a uneltelor de os şi corn. În acest atelier, în afara unor unelte neutilizate, prezenţă normală într-un asemenea spaţiu, şi a altora care au urme de folosire (lustruite mai ales la partea activă) apar şi câteva ciocane şi împungătoare din os care au fost aduse, fără îndoială, pentru a fi reparate.
Este indiscutabilă prezenţa în aşezare a unuia sau mai multor meşteri specializaţi, pentru că altfel este greu de crezut că toţi membrii comunităţii produceau unelte, vase sau statuete identice.
Statuetele de lut sau cele de os, relevă existenţa unuia sau mai multor personaje feminine aflate în diverse ipostaze, care pot reprezenta forme sintetice ale unor zeităţi gumelniţene, legate de un eventual cult al fertilităţii şi fecundităţii.
La un moment dat la Măriuţa a avut loc o catastrofă, un incendiu violent care a ars până la temelii toate locuinţele. Oamenii se vor fi refugiat într-un loc care putea fi locuit în apropiere, valea oferind mai multe posibilităţi. În orice caz ei nu au plecat foarte departe pentru că la scurt timp se întorc şi după îndepărtarea resturilor locuinţelor, construiesc altele în care continuă să-şi ducă viaţa de zi cu zi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sfârşitul satului de la Măriuţa se datorează unei ameninţări a unei eventuale noi comunităţi (în această perioadă urcă pe valea Dunării comunităţile de tip Cernavoda I), ultimul nivel de locuire de aici fiind abandonat.